În repetate rânduri, în Evanghelii, Iisus spune că nu a venit să „strice” legea, ci să o reinstaureze, în forma sa iniţială. Iar una dintre vechile legi era Shmita, regula milenară care impunea ștergerea datoriei la fiecare 7 ani. Doar că, pe parcurs, mesajul Lui de reinstaurare a legii s-a pierdut cumva şi a fost contorsionat, rezultând o regulă morală care nu mai are legătură cu datoria, cu obligaţia juridică (debitum, iuris vinculum), ci cu greşeala, cu păcatul. Datoria, obligaţia a căpătat accente de-a dreptul religioase la jumătatea sec XIX. Iată ce spunea acum 160 de ani pastorul unitarian Ralph Waldo Emerson (iniţiatorul meditaţiei transcendentale): plăteşte-ţi fiecare datorie, ca şi cum Dumnezeu ar fi scris factura.
Omul dator este un om înlănţuit. Cuvintele „datorie” şi „lanţ” sunt cuvinte care provin din acelaşi cuvânt din latină: vinculum. Libertatea celui care se îndatorează este limitată la suprafaţa unui cerc cu o rază egală cu lungimea lanţului, cu centrul în exact locul în care este fixat lanţul. Când acest cerc devine vicios, el trebuie rupt. De aceea anticii credeau că omul trebuie liberat de datorii din 7 în 7 ani. Aşa este, spre exemplu, una dintre cele mai vechi reguli juridice ale lumii, regula Shmitei, din Deuteronom. Pentru a nu ajunge ca prin simpla trecere a timpului cantitatea de datorii din societate să depăşească volumul de monedă emisă de suveran, iar prin cantitatea datoriei datornicul să își piardă libertatea, era nevoie ca acest cerc vicios să fie rupt o dată la 7 ani, pentru a asana societatea, exact aşa cum se face în caz de mari inundaţii, când lacurile de acumulare sunt deversate controlat, sacrificând zonele limitrofe pentru a salva ecosistemul.
În vremea lui Iisus a existat un mare învăţat evreu, pe numele lui Hillel Gamaliel. Numit şi Gamaliel cel Bătrân, el a fost nepotul lui Hillel cel Bătrân. Amândoi au fost, cu o pauză de o generaţie, şefi ai Sanhedrinului, marele sinod preoţesc al evreilor, un conclav conducător al triburilor lui Israel care avea atât atribuţii religioase, cât şi competenţe judiciare şi chiar politice. Gamaliel a fost şef al Sanhedrinului chiar în vremea propovăduirii lui Iisus Christos. Dacă analizăm activitatea sa din perspectiva noţiunilor cu care suntem obişnuiţi în prezent, ne rezultă că Gamaliel a fost un mare profesor de drept iudaic şi, în practică, un fel avocat de bănci şi de cămătari. Gamaliel a preluat şi consolidat o teorie foarte interesantă, revoluţionară, construită de bunicul său, Hillel cel Bătrân, prin care legile mozaice, care interziceau dobânda şi care impuneau iertarea de datorie odată la 7 ani (Shmita), au fost reinterpretate. După această teorie, dobânda a devenit legală, iar iertarea de datorie, opţională. Dacă în tradiţia iudaică (atât în Talmud, cât şi în Mishna) Gamaliel este considerat cel mai important rabin şi profesor de drept iudaic (i se spunea Rabban = stăpânul nostru), în tradiţia creştină, Gamaliel este doar unul dintre farisei – e adevărat, cel mai notoriu dintre toţi fariseii pomeniţi în Evanghelii. Ambele tradiţii acceptă, însă, că Gamaliel a fost un rabin liberal, care a dat interpretări practice, suple, legii mozaice, în aşa fel încât poporul lui Israel să le poată înţelege şi aplica în viaţa de zi cu zi. În unele tradiţii creştine, se acceptă că Gamaliel s-ar fi convertit la creştinism şi că ar fi fost un apărător al apostolilor .
Hillel Gamaliel a fost, conform tradiţiei, profesorul lui Saul, cel ce s-a numit, după convertirea la creştinism, Paulus (=cel mic, cel neînsemnat). Paulus a fost, precum ştim, Sfântul Apostol Pavel, cel ce şi-a început cariera ca prigonitor al creştinilor (cu mandat de la Gamaliel pentru această misiune de prigonire …) şi care s-a convertit miraculos pe Drumul Damascului. Şi, pe această linie, agăţându-se de interpretarea (mult prea) liberală dată de Gamaliel legii mozaice, conform căreia împrumutul cu dobândă este permis, iar iertarea de datorie odată la 7 ani – opţională, creştinii noştri au denaturat atât legea mozaică şi interpretarea lui Gamaliel, cât şi această rugăciune al lui Iisus. Când fariseul Hillel Gamaliel l-a întrebat pe Iisus dacă este bine sau nu ca evreii să-și plătească dările către romani, Iisus i-a răspuns: daţi cezarului ce-i al cezarului şi lui Dumnezeu ce-i al lui Dumnezeu. Şi când apostolii l-au întrebat cum să se roage, le-a spus rugăciunea Tatăl nostru, în care, printre altele, le-a indicat că datoriile pot fi şterse (iertate), pentru ca fiecare datornic să poată fi de acord, la rândul său, să şteargă (ierte) datoriile propriilor datornici. Acest mesaj care, literalmente, ţine de prezenţa personală a lui Dumnezeu în lume, de fărâma de bunătate din fiecare om, a fost învăluit pas cu pas într-o pâclă densă, în care ne-a ţintuit civilizaţia creditului cu dobândă, pentru ca sepiile malefice care au stârnit această pâclă să poată prospera controlându-ne. Din această ceaţă a reieşit noua interpretare a rugăciunii – că trebuie să iertăm numai greşelile, nu şi datoriile. Această interpretare aparţine exclusiv tradiţiei creştine, neavând nicio legătură cu Gamaliel şi nici cu evreii.
De când s-a inventat sistemul rezervelor fracţionare, au fost creaţi şi banii – datorie, banii care nu mai sunt emişi de stat (cezarul, din pilda evanghelică), ci de bănci. Aceștia sunt bani privaţi. În virtutea regulii rezervei fracţionare, banca nu mai are nevoie de o unitate de monedă pentru a da acea monedă cu împrumut, ci doar de o fracţiune din acea unitate de monedă, restul fiind creat, practic, din nimic, prin simplul act juridic al împrumutului. Pentru habotnicii susţinători ai acestui sistem am un mesaj: ideea că băncile dau cu împrumut banii pe care îi colectează ca depozite bancare de la populaţie şi de la întreprinderi este un mit, o minciună ambalată în teorii savante şi alchimice. Băncile dau cu împrumut banii pe care îi creează cu ocazia împrumutului. Dacă aceşti bani sunt rambursaţi, ei dispar cu ocazia rambursării. De aceea este nevoie ca datoria generată de bănci să se întindă pe termene cât mai lungi, dacă se poate, pentru eternitate. Altfel, ceea ce în aceşti ani ciudaţi în care comunismul socializării pierderilor se îngemănează cu fascismul muncii care te face liber (Arbeit Macht Frei) se numeşte pe nedrept bancă, ar trebui să fie de mult istorie.
Existenţa banilor – datorie anulează regula spargerii din când în când a cercului vicios al datoriei (Shmita). Banii – datorie creează iluzia prosperităţii şi a puterii, credinţa eternităţii datoriei, convingerea idioată că oamenii sunt puternici sau slabi şi că cei care sunt puternici trebuie să controleze lumea, iar cei slabi trebuie sa fie sclavi.
Eu nu cred, totuși, că Dumnezeu și-a dorit ca creația sa să fie un sclav.
Pentru amănunte, a se vedea (https://en.wikipedia.org/wiki/Gamaliel)