A fost odată ca niciodată, că dacă nu ar fi, nu s-ar mai povesti. Iar cronicarii vremii, toți acei Grigore care scriu dupa ureche, interes si punguțe cu galbeni (mulți, nu chiar doi) s-ar apuca de fierărie, oierit sau te miri ce alte ocupații mult mai potrivite pentru domniile lor. Menestrelii de pe langă curte nu ar mai avea cu ce sa ungă coardele uzate și supărătoare auzului ale harpelor roase de vreme și de minciună, prin interpretarea aceleiași partituri fără ritm și rimă, din ce în ce mai fals și neconvingător. Iar saltimbancii curții și-ar înghiți tumbele dizgrațioase, alungați în șuturile și huiduielile mulțimii.
Dar să lăsăm introducerile lungi deoparte și firul poveștii să ne conducă.
Se făcea că există, într-un palat îndepărtat, în ținutul gheții și întunericului, un puternic împărat, înconjurat de servitori și sfetnici hâzi, vicleni și misterioși. Mason Împărat, căci așa se numea acest lord al înghețului, fusese oștean destoinic pe vremea fostului împărat. Iși îndeplinise cu sârguință poruncile care ii fuseseră date, străbătând mari și tari, însărcinat cu rezolvarea treburilor dregătorești ale împărăției.
Dar, cum toate poveștile cu împărați sunt construite pe intrigi, urzeli și comploturi, vechiul împărat fu înjunghiat de propriii sfetnici, care puseră mâna pe împărăție. Mason oșteanul reuși, cu mare abilitate, să profite din plin de mazilirea vechiului împărat. Se întoarse degrabă acasă. Ușor-ușor, cu viclenie și meșteșug, reuși să pună mâna pe împărăție. Coroana era a lui.
Vremea trecea, iar puterea sa creștea de la o zi la alta. Bogății nenumarate se adunau în castelul său rece și ascuns. Alianțele cu celelalte regate se întăreau. Sfetnicii săi deveneau tot mai avari, iar poporul, înșelat și disprețuit, sărăcea tot mai mult. Însă nimeni nu avea curajul să se împotrivească. Mason Împărat avusese grija să înabușe toate tentativele de revoltă și împotrivire, iar slujitori plătiți din avuția poporului îi cântau zi și noapte măreția, noblețea și priceperea absolută. Sfetnicii mincinoși îi purtau, caraghioși, dar cu sârguință, trena invizibilă. I se acordară titluri nenumărate, iar proslăvirea sa putea fi auzită în orice colțișor al regatului.
Trecură ani și ani, dar împăratul și slujitorii săi nu îmbătrâneau. Poporul sărăcea și se afunda în mizerie, dar ei, precum zeii din Olimp, erau tot mai puternici. Zvonuri și întrebări începură să apară. Oare care era nectarul din care iși trăgeau forța și nemurirea? Iată-i, tot mai strălucitori și mai intangibili! Ce panaceu le dădea această măreție?
Într-un final, s-a aflat. Mason Împărat luase prin șiretlic, din mâinile poporului, izvorul cu apă vie, care dădea viață lungă și putere oricui bea din el. Puterea acestui izvor nu se cuvine oricărui zdrențăros! Numai ei, semizeii, au voie să bea apa miraculoasă! Mason Împărat puse ca izvorul să fie păzit strașnic. De asemenea, încerca să ascundă faptul că el se afla în spatele mârșavei isprăvi. Poporul începu să se teamă că acesta va trăi veșnic, iar sărăcia, mizeria și umilința vor dăinui în veci.
Și am încălecat pe o șa și v-am spus povestea așa.
************
Desigur, povestea de mai sus nu reușește să ne adoarmă. Ar fi o mare greșeală dacă am face-o. Ar trebui să ne țină treji și îngrijorați. Și să așteptăm c justiția să facă dreptate în cazul abuzului privind izvoarele de la Olănești. Iar Mason Împărat să fie detronat de urgență.
Lucrurile au început să se miște, prin săltarea, de către DNA, a cetățenilor-paravan pentru escrocheria pusă la cale de Isărescu. Se pare că finalul real al poveștii va fi foarte interesant. Copii, nu adormiți, încă!