Decade întregi, pas cu pas, puterea legislativă a parlamentului și, implicit, democrația reprezentativă, au fost subminate de guvern, de experții plătiți de organismele financiare internaționale ori de ong-urile militante și globaliste și, mai nou, de birocrația UE.
Au fost zeci de mii de ordonanțe de urgență, zeci de legi adoptate prin asumarea răspunderii guvernului în parlament (dezbaterea nu există, căci guvernul provoacă parlamentul să depună moțiune de cenzură pentru a evita adoptarea legii, ceea ce se întâmplă foarte rar), sute de legi adoptate în procedură de urgență, cu dezbateri parlamentare de fațadă, și au fost legi cu dedicație trecute confidențial prin parlament (cum ar fi cea privitoare la privatizarea Petrom), precum și legi necesare cetățenilor blocate prin lobby-ul marilor companii, mai ales bănci, și prin oengeocrație.
Toate acestea au determinat cel mai scăzut nivel de încredere într-o instituție democratică – parlamentul a fost mereu, în ultimii 30 de ani, la coada listei de favoriți ai publicului.
Mai grav este că românii NU mai au încredere în democrație reprezentativă, ba chiar disprețuiesc termenul, ca și când ar exista ceva mai bun care să fie pus în loc și care să nu sune a totalitarism sau feudalism.
Ironic în raport de miturile și idealurile pe care ni le construisem noi, românii, înainte de aderarea la UE, este că birocrația europeană a pus direct umărul la această „muncă” de subminare a parlamentarismului și a democrației în România.
Ani la rând, nicio lege socială și cetățenească nu a fost posibilă fără a se raporta proiectul la UE și fără a aștepta docil ocheiul de la ne-măreața poartă. Nenumărate legi și acte normative au fost impuse „pentru că așa cere MCV”. Decizii al CCR au fost invalidate cutumiar pentru că păreau a contrazice doleanțele acestei birocrații. Ba chiar existența CCR și a Constituției au ajuns să fie considerate pericole pentru „buna guvernare” prin supunerea indistinctă și bovină la recomandările UE ridicate la rang de ucaz țarist sau decret sovietic.
Mai nou, PNRR, care este un plan de redresare a unei țări aflate în pre-faliment după eforturile financiare și politico-ideologice prost orientate către „lupta” împotriva pandemiei, un plan cu conținut și scopuri exclusiv economice, a fost transformat în temei al neutralizării parlamentului.
Mai mult de 60 de proiecte de legi, fără niciun dram de legătură cu criza economică antrenată de sus-enunțata „luptă”, sunt incluse în lista de obligații ale parlamentului. Aproape orice politică publică este subordonată acestui PNRR, iar recomandările din plan sunt puse la rang de literă de evanghelie.
Am mai vorbit despre acest plan ca despre un pland de reorganizare a unei țări în insolvență (ca asta e, nimic altceva). În insolvență se iau, într-adevăr, măsuri drastice. Numai că un plan poate eșua, motiv pentru care poate fi modificat din mers, tocmai ca să nu eșueze. Nu e literă de scriptură sfântă.
Pe de altă parte, acest plan nu a fost trecut prin parlament, nu a fost cunoscut nimănui când a fost „negociat” cu UE (care nu este un creditor, ci un viitor creditor care impune în prealabil condiții de plată) și, în plus, depășește cu mult limitele de competență ale Comisiei în raport de atribuțiile rezervate statelor membre.
Comisia Europeană nu se poate erija în legiuitor suprastatal fără a încălca TFUE.
Pentru că, din păcate, prin PNRR, CE se erijează în legiuitor supra-național, documentul este nul, putând fi oricând atacat la Tribunalul UE, chiar și de către cetățenii simpli, conform art. 263 din TFUE.
De altfel, PNRR nu poate fi transformat într-o obligație de a trece prin parlament niște legi, în forma agreată de birocrația UE, și din alt motiv – conform Constituției, mandatul imperativ al parlamentarilor este interzis. Un parlamentar nu poate vota o lege care este impusă de altcineva decât de poporul pe care îl reprezintă.
De aceea, două proiecte de lege care se dezbat acum în Parlament sub presiunea „obligativătății” PNRR, mă refer la legea privind „orașele de 15 minute” și la legea privind separarea copiilor minori de familia lor naturală (intitulată parșiv „lege de prevenire a separării”) sunt contrare Constituției și nu pot fi acceptate ca atare de opinia publică, respectiv, de autorități, începând cu Parlamentul.
Iată și un scurt Program în 6 puncte de întărire a poziției în stat a Parlamentului, în vederea restaurării democrației reprezentative:
1. Puterea legislativă aparține Parlamentului, Guvernul având doar atribuții executive. Sunt necesare:
– restrângerea la maxim 5 pe an a ordonanțelor de urgență ale guvernului
– restrângerea la două pe legislatură a cazurilor de asumare a răspunderii Guvernului în fața Parlamentului pe anumite proiecte de legi sau „pachete legislative”
– limitarea numărului de cazuri sau situații în care se aplică procedura accelerată de adoptare a legilor („procedura de urgență”)
[Notă – ca să nu fie necesară modificarea Constituției, aceste două direcții de acțiune trebuie să fie cutume rezultate din pacte politice și programe de guvernare asumate ca atare, precum și cerințe de bună guvernare]
2. Control și supraveghere parlamentare
– control real asupra miniștrilor și șefilor de autorități/agenții independente; adoptarea unei moțiuni simple contra unui ministru înseamnă demiterea respectivului ministru
– răspunsul la întrebările și interpelările parlamentarilor este obligatoriu și se emite în scris, în maxim 7 zile, sau în cadrul audierilor în Parlament (comisii sau plen)
– prezența la comisiile parlamentare a celor citați la audieri, inclusiv miniștrii, este obligatorie, iar minciuna și omisiunea informării complete și corecte în fața comisiei reprezintă sperjur
– pentru restabilirea adevăratei separații a puterilor în stat, a echilibrului și a controlului reciproc al acestora se impune reducerea dominației totalitare a guvernului și a tehnocraților asupra celorlalte puteri și asupra societății
– în vederea neutralizării fenomenului “republicii experților” și a combaterii externalizării funcției legislative și a importului nociv de legislație, se impune controlul direct și efectiv al experților care scriu legi cu finanțarea unor organizații străine, internaționale sau non-guvernamentale, precum și responsabilitatea politică și juridică a celor care i-au mandatat/selectat
– control real și independent asupra serviciilor secrete
– control parlamentar real și independent asupra procurorilor șefi, sub forma unor rapoarte anuale sau a unor audieri excepționale/contextuale
– omisiunea prezentării în Parlament a rapoartelor anuale ale autorităților independente (BNR, ASF, Consiliul Concurenței, Curtea de Conturi), precum și respingerea acestora înseamnă demisie automată, in corpore.
3. Reînnoirea mandatelor parlamentare prin alegeri parțiale, din doi în doi ani
4. Reglementarea puterii economice ca a patra putere în stat, care trebuie separată de celelalte și controlată, pentru a nu putea abuza de putere și pentru a fi moralizată și socializată
5. Democrația directă sau participativă trebuie să se transforme într-o sursă complementară, valoroasă, pentru restaurarea și consolidarea democrației reprezentative
6. Inițiativa legislativă cetățenească și referendumul național/local trebuie facilitate, iar nu făcute inutilizabile, ca acum.