În vederea salvării de la faliment a unei entitați supuse rezoluției se poate acorda un tip special de ajutor public extraordinar, prin intermediul unor “instrumente suplimentare de stabilizare financiară”.
Așa cum rezultă din art. 352, aceste “instrumente” sunt utilizate de Ministerul Finanțelor, “în strânsă colaborare” cu BNR. Aceste “instrumente” se utilizează doar in extremis, adica în cazul epuizării intrumentelor de rezoluție fără ca entitatea supusă rezoluției să fie salvată sau, dupa caz, afacerea să fie cu succes plasată unui terț. Deși, practic, ipoteaza legală vorbește de un eșec al rezoluției bancare, totuși, legiuitorul este insistent, urmărind salvarea instituției bancare-zombies chiar și în faza de comă depășită, iar acest demers este prevazut a fi finanțat din bani publici, bani care ar fi putut fi utilizați în alte scopuri, mai legitime sau măcar mai eficiente (spre exemplu, pentru construcția de spitale noi, consolidarea unor școli sau facultăți, redarea încrederii profesorilor și medicilor în locul lor de muncă prin creșterea la un nivel decent a salariilor sau salvarea de la faliment a unei întreprinderi care dă de muncă la mii de angajați).
Instrumentele de stabilizare financiară sunt fie aportul la capitalul entității supuse rezoluției, fie trecerea temporară a acesteia în proprietatea privată a statului. În mod spectaculos, legea rezoluției bancare vorbește, fără a se ascunde dupa formule legale eufemistice, de naționalizare.