De regulă, temele cu care PSD era înfrânt în alegeri ţinteau în corupţia proverbială din jurul său-vezi „baronii”, băieţii deştepţi, clientela. De multe ori publicul constata ulterior că succesorii săi politici băgau indirect mâna chiar mai adânc în buzunarul public, vezi experienţa CDR (privatizarea pe un euro şi lichidarea accelerată a industriei ceauşiste, „restitutio în integrum”, o premieră pentru ţările foste comuniste, mai peste tot alegându-se anumite praguri, etc) sau pe cea a Alianţei DA (privatizarea utilităţilor, ANRP, transferul fără restricţii al terenurilor agricole, etc). Sigur, a avut şi stânga eşecurile sale memorabile (OMV Petrom, reconversia datoriilor Rompetrol) dar lista e totuşi mai scurtă…
Acum, în alegerile din 2016, electoratul pare să se fi temut că povestea se repetă, mai ales după ce au contemplat guvernarea „tehnocrată”. Deciziile guvernului Cioloş au fost în multe cazuri mostre de servilism în faţa capitalului străin (politica ajutoarelor de stat, atacarea legislaţiei care repara abuzurile băncilor, declaraţiile repetate privind limitarea creşterii salariului minim), incompetenţă dublată de rea voinţă (amânarea acordării subvenţiilor în agricultură, previzionata creştere a preţului medicamentelor, eşecul privind fondurile europene) şi multă propagandă de proastă calitate („cuminţenia pământului”, cursa înarmărilor cu gadgeturi second-hand).
Tehnocraţii au crezut că depăşesc efectele acestor măsuri impopulare prin afişarea modestiei Premierului (stânga era taxată deseori pentru aroganţă) şi etalarea CV-urilor europene ale miniştrilor, plus discurs „progresist” (de fapt foarte globalist) şi moralizator. Numai că morala nu ţine de foame iar micile sincope ce contraziceau morga şi valorile afişate (ministrul justiţiei care recunoaşte senin că a minţit instituţiile europene pentru a ascunde starea jalnică din sistemul penitenciar, albirea şefei DNA care a plagiat doar „marginal” de parcă ponderea infracţiunii e importantă şi nu fapta în sine, lipsa corupătorilor externi din dosarele DNA bine garnisite doar cu corupţii interni, ministrul muncii care declara că salariile de doi lei sunt bune, etc) au ajuns să cântărească greu într-o campanie în care, ca niciodată, unele dintre temele cele mai vehiculate au fost apărarea interesului naţional şi oculta care influenţează decizia în România prin portavocea stipendiaţilor non-guvernamentali).
Au câștigat deci „penalii” ca şi la alegerile locale, unde s-a pus ştampila şi pe candidaţi condamnaţi sau în diferite faze ale proceselor penale, votantul preferând eficiența demonstrată anterior sau speranţa că politica economică nu va favoriza doar marii jucători străini. Un calcul pragmatic dar şi refuzul lozincilor cu care se câştigau anterior alegerile, pe linia schimbărilor care animă lumea occidentală în aceste momente, cu revenirea localismului în dauna globalismului.