Viața la partid
Tocmai au început alegerile. Sau au reînceput, mai exact. Luaseră o mică pauză în ultimele săptămâni, pentru alegerile celelalte, cele parlamentare, prilej pentru membrii celui mai mare partid din România să-și reverbereze inteligența, knowledgeul și skillurile în materie pe internet. Dar gata! Dead-line-ul a zburat! Urmează o oarecare perioadă de analiză extrem de adâncă, disecarea și trasarea direcțiilor viitoare, cei mai temerari vor face chiar și un grafic Gantt pe subiect, apoi oamenii se întorc la treabă. Au extrem de multă treabă, înca 4 ani de acum înainte. Câte sute de subiecte vor fi de dezbătut, câte proiecte de pus la punct, câte Google sheets și chaturi de Facebook vor fi create! Mailuri, like-uri și comentarii vor curge din belșug. Pentru că membrii Partidului Ipocrit nu stau. Au de lucru la foc continuu. Cărămidă cu cărămidă se construiește viitorul politic al țării. Și ce viitor strălucitor se ițește la orizont! Trebuie doar voință, sacrificiu și o conexiune bună la internet, iar restul vine de la sine.
Poate vă gândiți la cel mai mare partid din România ca fiind acela care tocmai a câștigat zdrobitor alegerile. Ntz, fals! Or avea ei cele mai multe locuri în Parlament, cele mai multe vile și alte locuri întâi în multe topuri nu tocmai ortodoxe. Dar la număr de membri altfel stau lucrurile în țara asta. Partidul suprem este Partidul Ipocrit Român. Sunt cei mai mulți. Sunt câtă frunză și iarbă. Cu toate astea, este ușor de ratat acest lucru, mai ales pentru cei care nu au cont de Facebook. Sediul de partid și filialele sunt acolo. Doar acolo pot fi văzuți. Dar sunt foarte, foarte mulți.
Modul de acțiune, distribuția și ierarhiile în acest partid pot da multe bătăi de cap. Nu au șefi de partid, deși orice pârlit posesor de Pentium 4 se visează cel puțin baron local. Cum ar veni, în rețeaua locală. Pentru că toți sunt online. Acolo activează. Acolo pândesc, în umbra biților, și lovesc decisiv, când trebuie. Un comentariu acid, chiar revoluționar, face cât zece voturi ale pensionarilor. Activează din greu, pentru că este foarte greu să te impui, pe linie de partid. Un like face diferența între o postare bună și una lamentabilă. Un share poate gâdila ochiul cui trebuie. O postare bună poate aduce lumină într-o problemă de importanță națională. Pentru că uite, politicul refuză să ia măsuri! Dar o dezbatere serioasă, un poll, tăguirea unor personalități ale zilei pot înclina balanța. Iar peste 4 ani putem avea o clasă politică bună! De necontestat și necombătut acest adevar. Dar trebuie lucrat asiduu aici, după cum se vede, oamenii fie nu înteleg, fie intră rar pe Facebook. Sunt multe de facut!
În sânul Partidul Ipocrit, ce credeți – fățărnicia primează. Este pe interes propriu. Într-un sistem ciudat de vot, membrii se votează între ei și doar în cazuri excepționale cu membrii altor partide – și asta doar dacă respectivii postează ceva trăznet. Cu toată aspirația către vârf, către poziția privilegiată de “formator de opinie”, respectivii își dau reciproc like, se conversează, comentează, încearcă să își impună punctul de vedere, se enervează și vorbesc urât, își șterg comentariile unul altuia, se blochează, apoi se deblochează, se pupă virtual și reîncep lupta contra sistemului. În luptă nu ai timp de certuri. Oricând poate posta adversarul politic ceva ostil, iar dacă nu ești pe fază și te pierzi în certuri mărunte adversarul îți poate lua fața la comentat. Ca membru al partidului ipocrit, nu îți permiți astfel de riscuri. Trebuie să fii aware, scena politică europeană se mișcă vertiginos, Rusia nu doarme niciodată, iar în SUA tocmai a venit nebunul ăla de Trump care este cool but unpredictable. Viața la partid e grea și solicitantă.
Poate ar trebui să facem cunoștință, virtual, cu un astfel de membru de partid. Nu putem face altfel nici dacă am vrea. Profilul lui, transpus pe rețeaua de socializare, e boring, desigur, deși și-ar vinde un rinichi să pară original. Și asta din două motive: individul este lipsit de originalitate și imaginație, dar și pentru că ceilalți membri de partid se pun contra la postările lui. Pui o zicere marcantă a lui Fidel Castro – imediat apar anticomuniștii. Îți place de Hillary că are mai multe decât soțul său – imediat sar ca arși antiglobaliștii. Ești nostalgic după Geoană (mai există și din aștia) – imediat câțiva nesăbuiți fac gluma cu “dragostea mea”. Cum o dai, postările geniale sunt făcute harcea-parcea de habarniști care nu au ce căuta pe Facebook. Nu e bai, ipocritul va pândi și el postările neprietenilor. Ochi pentru ochi.
Ipocritul de internet se scoală de dimineață. Se uită la commenturile plasate inteligent cu o zi înainte, de regulă pe pagina unor personalități de carton, pe care le adoră, cu speranța arzătoare că respectivii îi vor răspunde sau măcar îi vor da like. Când colo, se pomenește cu reply de la niște neciopliți, care îl înjură pentru aberațiile materializate acolo. Începe cearta, ipocritul se enervează, face o postare la adresa habarniștilor care l-au contestat, citându-l peiorativ. Se vede că neciopliților nu le pasă de viitorul țării. Că sunt învechiți, comuniști degradați care habar nu au cum merg lucrurile, care nu vor să scape de umbrele trecutului, să privească cu încredere spre viitor. Un viitor strălucitor ne așteaptă – ipocritul a văzut cum stă treaba în Occident, sau măcar a citit – iar neciopliții sunt înapoiați și frânează bunul mers. Brusc, îi e rușine că e român. Sentimentul este annoying, îl jenează toată ziua. Noroc că se destăinuie altor ipocriți, bântuiți de aceeași senzație, a traiului într-un loc care nu îi merită, și se mai descarcă. Mai face o postare cu Eminescu, omorât de același sistem corupt care bântuia țara încă de acum 150 de ani, apoi se cară în Centrul Vechi, încă scârbit, dar cu senzația unei zile în care a realizat, totuși, ceva.
Vine, din când în când, în viața ipocritului o zi mai altfel. O zi în care i se cere să se implice, să ceară ceva concret, să se opună sistemului pe care îl detestă și pe care îl desființează constant pe Facebook. O zi în care să facă ceva real. O zi în care trebuie să bată cu PETul în asfalt. O zi în care trebuie să iasă în mijlocul intemperiilor nemiloase, să parcurgă distanțe biblice prin oraș, să riște o răgușeală cumplită, strigând. Cică protestează unii pentru nu știu ce… Deodată, aplombul virtual al ipocritului se atrofiază. O gheară îl strânge de stomac. N-ar ieși nici mort, dar poate ies alți ipocriți, care apoi îl vor bârfi pe rețea, la partid. Alții vor posta poze cu goarna în mână, vor da check-in din piață, iar el nu. După îndelungi mustrări de conștință, cât fumatul unei țigări slim, se hotărăște să nu iasă. În fond, trebuie să stea cineva online, să urmărească tot ce se întâmplă și să ajute, la nevoie. Știe niște citate beton pe marginea subiectului, care merg ca unse. Și, în definitiv, nu e problema lui. Cu ce e el de vină că unii lucrează la stat? Asta e, nu toată lumea e capabilă să lucreze la privat, e greu în capitalism. Sau cu ce e el de vină că unii lucrează la privat? Nu au fost în stare să își facă singuri un drum în viață, așa cum el, ipocritul, a reușit. Toate mustrările care încearcă să îi atace conștiința sunt rapid înlăturate. Și tocmai i-a venit ideea unei postări pe subiect, gata, să lăsăm, că avem treabă!
Bineînteles că ipocritul este extrem de pretențios și nemulțumit. Lipsa de implicare nu îi știrbește drepturile de cetățean european. Este foarte acid și certăreț, în caz că lucrurile nu ies cum și le-a imaginat el. Dacă ipocritul a stabilit că trebuie să câștige un partid, apăi ăla trebuie să iasă. Roșia Montană trebuie să rămână virgină, apăi să rămână. Neîndeplinirea taskului de către cetățeni le va aduce o grea ocară, dublată, evident, de același sentiment de rușine de a fi român – de data asta și mai acut. De ce au mai ieșit să protesteze toți nepricepuții, daca nu îi duce capul? Bine că nu s-a dus și el, că se făcea de râs. Dar data viitoare trebuie implicare, că nu se poate așa.
Partidul chiar există!
Nicicând nu a fost mai agasantă și mai jenantă manifestarea acestor indivizi virtuali, pomeniți mai sus, ca la aceste alegeri parlamentare. Au zburat în toate părțile idei, principii de viața și clisee care nu au nicio legătură cu realitatea. Sunt idei vehiculate de mai mult timp, dar de data asta au depășit limita suportabilității. “Du-te la vot!” De ce să mă duc, dacă simt că nu mă reprezintă nimeni din oferta extrem de precară, tot mai precară și mai murdară de la un mandat la altul? Poate că ar trebui să mă duc ca să iasă cine vrei tu? Nu, mersi! “Nu îți bate joc de viitorul copiilor tăi!” Serios? Multumesc de sfat, dar mă gândesc zilnic la asta și încerc să o pun în aplicare. Totuși, e drăguț că te-ai gândit la mine, măcar o dată la 4 ani. “Provoacă schimbarea!” Aș provoca-o, dacă aș avea cu cine. Dar nu am, așa că prefer să nu mă amestec. A pune ștampila pe cineva înseamnă că eu îl girez pe acel om sau partid, că am încredere în el și sunt, până la urmă, într-un fel răspunzător pentru acțiunile sale. Dacă nu am găsit omul potrivit, în accepțiunea mea, nu o fac. ”Votează răul cel mai mic!” Care este savantul care îmi poate indica răul cel mai mic? Plus că eu nu vreau să votez ceva rău. Votez ceva bun, dacă am. Dacă nu, nu. E simplu.
Iar lista poate continua la infinit.
Tot acest asalt deșănțat vine de la această categorie de indivizi de o atroce ipocrizie politică (și nu numai), care și-au autoimplantat cipul cunoașterii supreme în domeniu. Brusc, respectivii știu bine de tot istorie, la politică sunt ași, se pricep fantastic la caracterul omului – ce mai, e o nebunie să nu-i asculți! Știu cu lux de amănunte ce hram poartă fiecare candidat, care este direcția europeană și mondială de urmat, sunt la curent cu viața politică de pe mapamond. Sunt autorități în materie. Iar tu, cetățean inferior, ești doar o piatră de moară, atârnând în înconștiență de piciorul statului român, mâncând o pâine din taxele plătite de ipocrit. Pe deasupra, nu vrei nici să mergi la vot, să provoci schimbarea. Sau, și dacă te duci, tot nu o provoci. Ei, așa neobrăzare nu poate fi tolerată!
Din fericire, s-au terminat alegerile. Ipocriții se vor retrage, ușor-ușor, în cochilie. Desigur, doar pe subiectul asta, pentru că sunt multe alte domenii unde este nevoie de inteligența și expertiza lor. Sunt alte alegeri de făcut și decizii de luat la nivel social, unde e nevoie acută de ei. Măcar aici putem respira ușurați 4 ani.
Bravos, națiune!
În felul ăsta, schimbarea reală nu va mai veni. O putem aștepta până la Sfântul Așteaptă. Vorba lungă e sărăcia omului, iar când vorbăraia se mută pe internet, deja este boală curată. Zecile de principii mărețe care zboară în toate părțile nu sunt decât frânturi de realitate, corecte în esența lor, dar care, extrase din context, își pierd sensul și mai rău dăunează decât ajută.
Așa e, în alte țări e democrație, nu ca la noi. Dar acolo este pentru că acum mult timp oamenii au dobândit-o cu greu și de atunci veghează asupra ei. În mod activ, prin implicare directă și concretă. Prin fapte și atitudine.
Așa e, în țările civilizate politicul respectă oamenii – dar îi respectă pentru că oamenii nu tolerează abuzul și sfidarea. Oamenii vor ieși în stradă și vor penaliza dur orice fel de derapaj al politicului față de ei. Pentru că acolo oamenii au înțeles că politicienii sunt angajații lor, nu baronii, șmecherii sau stăpânii lor.
Așa e, în țările civilizate justiția funcționează. Dar funcționează pentru că oamenii sunt foarte atenți la cum se fac legile și cum se aplică. Și nu tolerează aplicarea strâmbă a legii, cum se întâmplă de multe ori la noi.
Dar ipocritul nu va înțelege toate acestea. Nu îl interesează cauzele – a văzut efectele, iar pentru el e un motiv suficient să fie arogant, autosuficient și superficial. Ecranul monitorului a devenit ecranul dintre el și lumea reală. Ca un geam fumuriu de mașină, din spatele căruia ipocritul va vedea realitatea contorsionat, în timp ce realitatea nu îl va zări nicio clipă. De acolo, de la tastatură, impasibil la dramele și fericirile lumii, ipocritul își va duce la capăt biata-i menire. Trăiască Partidul, Poporul, Ipocrizia!